Madalina Manole si a nostra ispita: sinuciderea

A murit si “Fata cu parul de foc”! trist, trist, trist. Cum a murit, de ce si cand, cine a fost si cine n-a mai reusit sa fie, prea putin mai are importanta. Programele TV au vuit astazi cu ipoteze, nostalgii seci si chinuitoarea intrebare “De ce?”. Editia speciala “6! vine presa” de la B1 a fost cred ca singura emisiune in care mai presus de numele Madalinei Manole, s-a pus problema faptului ca asemeni artistei mai sunt mii de oameni disperati, tentati de fatalul gust dulceag al sinuciderii. Ce facem cu ei, cei care nu mai gasesc nicio placere in a trai? Dincolo de omagiile aduse unei mari artiste, gestul ei ca si gestul suicidal al altora ar trebui sa ne trezeasca la realitate. Una extrem de urata, una care nu ne va indemna la altceva decat probabil tot la sinucidere, asta daca nu ne va omori chiar ea printr-o lovitura brutala, dar cu orice risc, ne-am putea juca ultima carte in mod onest. Din nou mi-am adus aminte cu multa mahnire ca nu conteaza cine esti, ca te cheama Marylin Monroe sau Madalina Manole, Ionescu, Popescu sau ‘omul fara nume’, toti suntem fragili. Indiferent de ceea ce ai, cat ai, cat ti se da sau ti se ia, suferinta fiecaruia este un unicat. Unul care trezeste mereu in noi o chemare pentru ceva ce am avut si acum ne lipseste. Mereu un gol pe care il poti recunoaste sau nu, dar dorul de Eden exista in noi toti. Inchei citandu-l pe cel care s-a tarat “Pe culmile disperarii”: “Trebuie sa invatam sa gandim impotriva indoielilor si certitudinilor noastre, impotriva umorilor atotstiutoare, trebuie, mai ales, faurindu-ne o alta moarte, o moarta incompatibila cu hoitul, sa acceptam ceea ce nu poate fi dovedit, ideea ca ceva exista…Nimicul era desigur mai comod. Ce greu e sa te mistui in Fiinta!”. ( Ispita de a exista, Emil Cioran)