“Pe langa cel care sunt pentru Dumnezeu, pe langa cel care sunt pentru altii, pe langa cel care cred ca sunt, mai sunt si cel care as vrea sa fiu; acesta din urma este inlauntrul meu creatorul; si ma voi salva si ma voi pierde totdeauna nu prin cel ce-am fost, ci prin cel care am vrut sa fiu.”
Miguel de Unamuno
Ion Minulescu
Daca-ai crezut c-ar fi putut sa fie
Ceva mai mult decat ce-a fost, te-ai inselat!…
N-a fost decat un inceput de nebunie,
De care-ntamplator ne-am vindecat!…
N-a fost decat un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris in vis,
In cinstea celei mai frumoase fete,
Si-a-nnebunit de-ndata ce le-a scris!…
N-a fost decat ce nu se poate spune
Decat cu ochii-nchisi si pe-nnoptat,
In ritmul unui inceput de r ugaciune
Pentru iertarea primului pacat!…
N-a fost decat ce-a trebuit sa fie,
Si, dac-a fost cu-adevarat ceva,
N-a fost decat un strop de vesnicie
Desprins dintr-un meschin “et caetera!”…
*preluat de pe www.danadorian.ro (recomand)
A murit si “Fata cu parul de foc”! trist, trist, trist. Cum a murit, de ce si cand, cine a fost si cine n-a mai reusit sa fie, prea putin mai are importanta. Programele TV au vuit astazi cu ipoteze, nostalgii seci si chinuitoarea intrebare “De ce?”. Editia speciala “6! vine presa” de la B1 a fost cred ca singura emisiune in care mai presus de numele Madalinei Manole, s-a pus problema faptului ca asemeni artistei mai sunt mii de oameni disperati, tentati de fatalul gust dulceag al sinuciderii. Ce facem cu ei, cei care nu mai gasesc nicio placere in a trai? Dincolo de omagiile aduse unei mari artiste, gestul ei ca si gestul suicidal al altora ar trebui sa ne trezeasca la realitate. Una extrem de urata, una care nu ne va indemna la altceva decat probabil tot la sinucidere, asta daca nu ne va omori chiar ea printr-o lovitura brutala, dar cu orice risc, ne-am putea juca ultima carte in mod onest. Din nou mi-am adus aminte cu multa mahnire ca nu conteaza cine esti, ca te cheama Marylin Monroe sau Madalina Manole, Ionescu, Popescu sau ‘omul fara nume’, toti suntem fragili. Indiferent de ceea ce ai, cat ai, cat ti se da sau ti se ia, suferinta fiecaruia este un unicat. Unul care trezeste mereu in noi o chemare pentru ceva ce am avut si acum ne lipseste. Mereu un gol pe care il poti recunoaste sau nu, dar dorul de Eden exista in noi toti. Inchei citandu-l pe cel care s-a tarat “Pe culmile disperarii”: “Trebuie sa invatam sa gandim impotriva indoielilor si certitudinilor noastre, impotriva umorilor atotstiutoare, trebuie, mai ales, faurindu-ne o alta moarte, o moarta incompatibila cu hoitul, sa acceptam ceea ce nu poate fi dovedit, ideea ca ceva exista…Nimicul era desigur mai comod. Ce greu e sa te mistui in Fiinta!”. ( Ispita de a exista, Emil Cioran)
“Şi se-ntamplă foarte rar… omul bun să nu primească, o copită de măgar!”
Odată, o maimuţă din neamul anecdotic
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic
A zis: “Atenţiune, sunt foarte afectată,
Tot circulă o vorbă, deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba, chiar ideea asta…
Îmi pare odioasă!
Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă
Ca să scornească arma distrugerii în masă?
Tot ce lăsăm în urmă cand mai sărbătorim
E biodegradabil, natura o-ngrijim.
Iar omul otrăveşte în fiecare zi
Paduri, campii şi ape, şi zările azurii.
N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,
Şi orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi,
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintal
Drogaţi,lacomi de sange sau obsedaţi sexual.
Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil, nu vezi aşa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră aleasă
Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
Cat am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat
În obştea maimuţească, vreun cocotier privat.
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
sau omoraţi în pantec de asa-zise mame.
Urmand calea cea bună şi evident, corectă
Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.
În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,
Devine şef acela viteaz, agil şi drept.
Capabil viaţa obştii s-o ţină, s-o păzească
De rele şi primejdii turma să şi-o păzească.
Adesea şeful nostru îşi riscă mandra blană
ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.
Pe cand, priviţi la oameni! ferească, Domnul sfant!
Şefi sunt cei făr’ de suflet şi fără de cuvant.
Corupţi, vicleni, jigodii
Cu gura cat mai mare
Nebuni după putere şi după bunăstare.
De turma lor n-au grijă nici cat un bob de mei
Contează doar averea şi înmulţirea ei.
Nu veţi vedea vreodată, cat soarele şi luna
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
La om, tot ce înseamnă minciuni, întrigi sau ură
Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator
N-aş deveni vreun Iuda sau vreun informator.
Şi iată, înc-un lucru din lumea mea, frumos:
La noi nu se întamplă război religios!
Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri.
Nici ordini mondiale, nici naţionalism
Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.
E adevărat că omul, acest biped gunoi
Arată a maimuţă, dar n-a descins din noi!”.
Autor anonim.
– Lasandu-i pe alţii să vorbească mai frumos despre durerile lor, aceleaşi ca ale tale - cel mai confortabil mod de a-ţi accepta nefericirea. Deodată, 8imistul nu se mai simte singur! –
Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele.
Mă dor toate organele
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.
Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care pană atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oameni şi m-am gandit,
Am fost bun şi-am fost frumos…
Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Cand m-am născut.
Marin Sorescu
Într-o zi am mai postat piesa asta, dar de fiecare dată mă răscoleşte încat am senzaţia că ascult mereu o melodie noua. Pe zi ce trece, versurile piesei devin tot mai adevărate, iar inima mea tot mai tristă!
Când stai în tren şi pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?
Primăvara şi toamna
Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?
Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colţ
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruţă
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, oraşe, continente
De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?
Marin Sorescu
